Haruki Murakami a intrat în urmă cu câteva luni, citind Pădurea norvegiană, într-un maraton ai marilor scriitori. Evident, este o competiție metaforică, desfășurată în propriu-mi univers literar. După cum spuneam, Murakami a câștigat teren prin Pădurea norvegiană, în fața altor autori, propulsându-se pe un loc însemnat în topul autorilor mei favoriți. Apreciam la el felul direct de a spune lucrurilor pe nume, fără prea mari artificii literare iar asta m-a determinat să-mi continui maratonul literar cu un alt roman de-al său, Cronica păsării-arc.
Dacă în Pădurea norvegiană stilul său urma un intransigent și imuabil fir epic fidel realității, în Cronica păsării-arc, Murakami jonglează cu realitatea, ficțiunea și oniricul într-un cadru armonios.
Epicentrul romanului este o familie a cărui trai nu depășește cadrul normalului. Soțul, Toru Okada, proaspăt demisionat dintr-un cabinet de avocatură, Kumiko Okada, o soție calibrată pe carieră și motanul familiei Noboru Wataya. Viața lor ternă capătă o altă culoare în momentul dispariției motanului, care-l aruncă pe Toru într-o lume nouă cu personaje care mai de care mai bizare. Dar adevărata intrigă se declanșează în momentul subitei dispariții a soției, dispariție ce marchează intrarea în rol a ficțiunii. Nu pot să trec cu vederea faptul că această inopinată volatilizare, m-a dus, involuntar, cu gândul la romanul lui Dan Lungu, Cum să uiți o femeie, care, într-un cadru mai superficial, are aceeași intrigă.
În peregrinările sale zilnice având ca scop găsirea soției, Toru o cunoaște pe adolescenta Mai Kashara, care îi și dă pseudonimul de Pasăre-arc și cu care încheagă o strânsă relație.
Pasărea-arc poposește pe creanga unui copac din zonă și răsucește arcul lumii, anunțându-și gestul printr-un sunet aparte. Și cum nu mai răsucește arcul lumii, își încetează existența, dar nu știe nimeni asta.(…) Adevărul e că pasărea își ocupă locul și învârtește puțin câte puțin, arcul acel micuț, punând lumea pe roate.
Dat fiind faptul că romanul este construit pe o structură simbolistă, unul dintre simboluri, devenit și laitmotiv, este fântâna, care, pentru eroul lui Murakami reprezintă un loc cathartic și de regăsire a eului.
În intervalul de timp în care am stat acolo (fântână), mi-am dat seama că ceva din mine, din interiorul trupului meu, creștea tot mai mult. Aveam senzația că acel ceva din mine creștea precum rădăcinile unui copac într-un ghiveci de flori, iar după ce ajungea suficient de mare, mă sfâșia în bucăți.[…]
Alternanța insesizabilă dintre planuri, comportamentul deviat al personajelor etc, generează, pe un fond misterios, trăiri dintre cele mai paroxistice.
Nedorind să mai dezvălui din tainele și obsesiile ce conturează întreaga diegeză, vă las, pe cei interesați, pe mâna lui Haruki Murakami.
Haruki Murakami, „Cronica păsării-arc”, Ed. Polirom, 2004
chintesentaliterara.wordpress.com 