În micul țarc al literelor autohtone încă se mai simte un suflu. Într-adevăr, un suflu sacadat, căznit, abia perceptibil, întreținut cu precădere de câteva nume poleite, dătătoare de literatură aleasă. Și scriitura lui O. Nimigean – căci asupra operei sale îmi voi calibra rândurile de mai jos – se pliază nativ în registrul acelei literaturi meritorii, reușind astfel, de-a lungul timpului, să convingă întregul aparat critic.
Înainte de toate, O. Nimigean, publicând Rădăcina de bucsau, și-a asumat un mare risc, deoarece între coperțile acestei cărți – trebuie avertizat cititorul – se demitizează imaginea Mamei. Dacă până acum, în proza românească, mama, ca ființă, era „piedestalizată” și expusă într-o lumină mai mult decât favorabilă, în romanul de față este portretizat universul decadent și deteriorat al ființei dătătoare de viață. Cu abordare neostentativă în stil și cu o așezată și bine-definită arhitectură narativă, Rădăcina de bucsau îl are în centru pe Liviu: un fiu responsabil, un soț suferind și, nu în ultimul rând, un pseudoscriitor, pe care O. Nimigean îl plasează la limita existențialismului. …continuarea cronicii o găsiți pe BookHUB
chintesentaliterara.wordpress.com 