Poәzia

Poәzia este pentru mine – cu riscul de a căpăta o rezonanță clișeică – o variantă care ocolește superficialul și insensibilul cotidian. Oricât de scurt ar fi contactul cu versurile, căci, spre dezamăgirea mea, frecvența la poezie e relativ scăzută, acesta are, negreșit, un efect paliativ, poate chiar curativ. M-am lăsat mereu impresionat (poate naiv, uneori), ex aequo, de arhitectura lirică ingenios clădită și de mesajul concentrat regăsit în versuri. Nu mă pot numi un lector fin de poezie, dar prin umilele mele peregrinări prin acest tărâm am descoperit nuanțe și forme ale frumosului neîntâlnite în proză care au reușit, altminteri, să-mi deschidă nebănuite încăperi ale minții și ale sufletului. Neaplicabilă și în cazul prozei, revenirea asupra unor poәzii deja citite devinde aproape indispensabilă și tocmai de aceea am ales ca aici, în acest ungher virtual, să așez negru pe alb cele mai dragi mie versuri.

 ***

despre moarte ca revedere, Mircea Ivănescu

1.
sigur că nu este adevărat, murind
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung
care te poartă cu ochii închişi – şi te leagănă –
şi la început e un somn, şi pe urmă o uitare –
şi pe urmă timpul îşi pierde orice înţeles,
este numai o linişte care se întoarce asupra ei însăşi
cu un singur ecou – şi acela e-un nimb,
ca flacăra lumînării – şi pe urmă lumina
îşi pierede orice înţeles – şi pe urmă tăcerea
îşi lasă deoparte înţelesul – şi suspendat
în ceva care nu mai are vreun înţeles – şi pe urmă,
nici descărnarea de înţelesuri, plutirea în nimic,
cu scheletul nefiinţei, gură în gură,
nu mai există, pe urmă nu mai este nici un pe urmă
dar nici vreun acum, şi nu mai este nici moarte.

2.
dar moartea este o revedere totuşi – însă de partea
aceasta a ei, cel care rămîne îşi deschide
ochii deodată – (şi ceea ce vede atunci
dacă are să uite vreodată, un popor nevăzut de furnici
îi va muşca ochii, şi nu vor mai vedea ochii lui după aceea
decît contururi). cel care a privit moartea
luînd chipul unei fiinţe – vede din nou
ceea ce nu s-a văzut niciodată de la facerea lumii,
ceea ce vede mereu – şi oricît de repede
şi-ar acoperi ochii – oricît de tare
ar gîfîi, săşi acopere asurzitoarea lumină a tăcerii
din ochi, din urechi – ceea ce a văzut el atunci
a fost înfăţişarea adevărată, a fost
– dar adevărul nu mai înseamnă aici nimic-
a fost
ceea ce se priveşte pentru întîia dată
şi fără urmare.

***

Poetul, Reiner Maria Rilke

Te-ndepărtezi de mine, oră.

Mă dori când bați din aripi. Tac,

Căci, singur, gura-i insonoră;

Si n-am, cu viața-mi, ce să fac.

 

Iubită n-am, nici loc n-am, – cărui’

Să-i spun acasă. N-am nimic.

Și pe când toți căror mă dărui

Sporesc, – eu mă fac tot mai mic.

***

Amurgu-i cartea-mi…, Reiner Maria Rilke

Amurgu-i cartea-mi. Scoarțe are

din purpur damaschin; cu mână

ca gheața, greaua-ncuietoare

din aur i-o desferec, până

 

la-ntâia filă, – rând cu rând

parcursă, căci bun prieten i-s;

apoi pe-a doua, murmurând;

a treia o citesc în vis.

 

Publicitate