Fâșii de rușine – Cristian Fulaș

fasiiDe câțiva ani, consumând în mod constant literatură, m-am familiarizat cu neortodoxele mecanisme ale industriei autohtone de carte care generează, voit, un soi de modă literară. De la editori la critici, de la cronicari la bloggeri, toți aceștia aduc în prim front o mână de cărți – meritorii, zic ei – pe care le promovează și le disecă de-a fir a păr și care, finalmente, ajung nade pentru cititorii înrăiți.

Acestui tipar nesănătos reușesc, arareori – ce-i drept – să-i găsesc fisuri prin care să evadez într-o literatură mai puțin comercială, nișată, care, din nefericire, nu se poate bucura din plin de orbitoarea lumină a reflectoarelor. Dar poziția nefastă a acestui tip de literatură, într-un con de umbră nemeritat, nu știrbește în vreun fel calitatea lecturii.

Acestei tipologii sus-menționate se încadrează și alogenul scriitor, Cristian Fulaș, care, din crezuri & considerente nepretențioase, și-a împins în cuptorul editurilor Gestalt & Vinea, după ani de fezandat, prima sa carte, Fâșii de rușine. Cartea – trebuie să mărturisesc din capul locului – acționează asupra cititorului neavizat cu o forță copleșitoare a cuvintelor.

Teza romanului, cea a ratării absolute și a dependenței, nu este o terra virgina în beletristică, însă maniera prin care autorul gestionează și dispersează, cu o mână sigură, tensiunea și reversul acesteia, este o clară confirmare a reușitei. Cristian Fulaș, preocupat de psihologie, își permite, în mod avizat, să radiografieze în paginile cărții sale destinul inexorabil al unui ratat. Mai exact, romanul – scris la persoana I – urmărește cu o seriozitate contabilicească fâșii din viața protagonistului în care – trebuie atenționat cititorul! – nu găsești grame de familiaritate.

Viața dusă în rateuri permanente are ca punct de plecare un eșec adolescentin – aparent, nevinovat – care, în timp, l-a împins pe anti-eroul nostru într-o pedalare în gol.

Aveam aproape optsprezece ani și agățasem o fetiță de vreo cincisprezece, pe care am dus-o în camera de cămin în care eram cazat cu gânduri mari și dorințe concrete. Nu am avut curajul, însă, să mă culc cu ea și poate de asta am băut până nu am mai știut de mine și subit noaptea s-a făcut dalbă dimineață și aveam capul cât camera (…) Plecase, dezamăgită de acel macho agățat de ea care practic doar o mozolise prin transpirațiile așternutului. În acea dimineață m-am dres pentru prima oară în viața mea

 Odată intrat în lumea imundă a alcoolului și a drogului, lucrurile capătă aura unor imposibile concilieri cu viața, ieșirea din această sarabandă fiind practic imposibilă. Având coloana vertebrală a moralității frântă, nici de relaționarea cu familia nu s-a mai putut ajuta să se ejecteze din lumea încapsulată a infamiei fapt ce, în cele din urmă, îl împinge la extremă soldându-se cu internarea într-o secție de dezalcoolizare iar apoi într-o clinică privată.

Nimeni nu mă caută, niciun om din lumea asta nu simte nevoia să schimbe o vorbă cu mine. Dincolo de poarta clinicii nu mai există nimic, toți oamenii au murit și eu am rămas singur să mă descurc cu gândurile mele.

Așa cum după flux vine și reflux, aparentele speranțe de întremare cad în recidivă obturând astfel focala lungă îndreptată spre luminița de la capătul tunelului. Aici, cu măiestrie, autorul sondeză ratarea absolută în urma căreia extrage fâșii atât de rușine, cât și de frică.

Tot optimismul meu se desface în fâșii de întuneric, fâșii de rușine, fâșii dezordonate desprinse din chipul unei statui care tocmai a plâns, fragmente carbonizate de cuvinte care nu se leagă deloc între ele

Claviatura abisalelor sentimente, tensiunea atent dirijată, dar și limbajul mitraliat îmi confirmă, încă odată, că și scriitorii umbriți, pe nedrept, de nume „mari” & arhaice , sunt demni de literatură de cea mai bună calitate.

„Beau direct din sticlă și privesc lumea prin lentila alcoolului” este paragraful care mi se pare a fi sugestiv & definitoriu pentru întregul roman.

Indubitabil am notat romanul cu *****/5

Cartea poate fi achizionată de pe Libris.ro sau de pe Gestalt Books

„Fâșii de rușine”, Cristian Fulaș, Ed. Gestalt – Vinea, 2015285175_453156891394092_976954034_n

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Recenzii nepretenţioase

Travesti – Mircea Cărtărescu

Prima mea întâlnire textuală cu Mircea Cărtărescu s-a consumat în urmă cu foarte mulți ani, într-o perioadă de tranziție (de mentalitate) în care tot ceea ce însemna literatură se încadra într-un registru abstrus. Având un titlu sclipitor, de un marketing ales, De ce iubim femeile a fost cărțulia care m-a ademenit și care m-a inițiat (așa credeam eu la acea vreme) în lumea cărtăresciană. Nici pomeneală! Consumând acum din consistenta proză a autorului sus-numit, realizez cât de divergentă și disidentă este percepția mea vizavi de scriitura sa de atunci – cea cu care am început -, și cu cea de acum, aici referindu-mă la Orbitor, Nostalgia or Travesti.

Dacă De ce iubim femeile a fost o experiență mai mult ludică, fără prea mari implicații senzoriale (dacă stau bine și mă gândesc, doar ultima pagină a cărții mi-a rămas, încă vie, în minte), am continuat cu Nostalgia, pe care o consideram la acea vreme un act fraudulos de descindere în anumite încăperi virgine ale subconștientului meu, urmată de Orbitor, cosmicul Orbitor de care m-am izbit în plin, fără niciun avertisment și fără nicio amortizare în urma căruia refacerea a fost hiper anevoioasă.

Abia după mii de pagini ieșite de sub mâna maniacală a lui Cărtărescu am început să cunosc acomodarea iar un imbold de-al meu lăuntric mi-a alimentat setea rapace de a-mi continua periplu în densul imperiu cărtărescian.

Ultima mea oprire a fost la Travesti, un roman a cărui suprafață relativ redusă îți permite falsa impresie de lectură lejeră. Nu este deloc așa! Din contră, este un roman cu o voce puternică și originală. M-am scufundat până peste cap, încă din primele pagini, într-un resacul de idei convulsive care-mi scoteau de la naftalină anumiți stimuli demult uitați.

În Travesti se joacă pe două fronturi. Firul narativ aparținând prezentului este alocat lui Victor, maturul de 34 de ani, scriitor de cursă lungă, cu familie & bani iar amintirea (cel de-al doilea plan) este conturată de Victor, adolescentul de 17 ani, ajuns practic la jumătatea vârstei bărbatului.

Cărtărescu, prin stilu-i claustrofobic, reunește, printr-un act cathartic, cele două diegeze (cea a prezentului și cea a amintirii) într-o tabără de studenți, la Budilă, un loc misterios, atavic cu împrejurimi parcă smulse dintr-un film tarkovskian. Tânărul Victor, factorul contrastant în decorul vulgar-școlăresc al taberei, trăiește mereu la limita dintre realitate și vis. În desele sale derapaje în oniric, autorul intervine precum un neuro-chirurg, cu întregul său arsenal de instrumente stilistice, deschizând sub picioarele cititorului o lume dantelată mirosind a mister.

Zenitul care periclitează integritatea morală & mintală a lui Victor este șocul pe care-l trăiește acesta în ultima seară în tabăra de la Budilă, la petrecerea din jurul focului de tabără, unde Bazil, colegul său „cel mai vulgar dintre pământeni”, se travestește într-o duduie slioasă dezgropându-i astfel arhaice amintiri & traume.

„Brusc, mi-a apucat mâna și, ridicându-și fusta mini, mi-a lipit-o de chiloții de dantelă, prin care i-am simțit o clipă sexul tare și umed”

Gracil din fire, cu o mentalitate de lup singuratic, Victor preferă să-și rezume viața într-un micro crosmos, doar al său, îmbibat în frustrări, de unde i se trage și repulsia pentru femei, în general

„privindu-le, uram și mai mult orgia hormonală, dezastru care în 20 de ani avea să le schimbe în femele șubrede de lascivitate, în cucoane snoabe, în gospodine șleampete, în profesoare refulate, în intelesctuale masochiste, în muncitoare spurcate la gură (…).

Conchizând într-o cheie pozitivă, Mircea Cărtărescu, prin stilul său vibratil și dantelat, prin puternicele rezonanțe în oniric, prin amfibolia-i caracteristică dar și prin meticulozitatea scrisului, își însușește – și pe bună dreptate – eticheta de cel mai bun scriitor român contemporan.

Nota mea, atât pentru întreaga opera cărtăresciană cât și pentru Travesti este, firește, *****/5

Un comentariu

Din categoria Recenzii nepretenţioase

Cum vrea Dumnezeu – Niccolò Ammaniti

cum-vrea-dumnezeu_1_fullsizeTrebuie să admit că prin mâna mea nu au trecut foarte mulți scriitori italieni. Am cochetat, la un moment dat, cu Giovanni Papini, care, de altfel, m-a încântat citindu-i Gog și Povestirile stranii. Altfel spus, mă declar lacunar la capitolul literaturii italienești.

De curând, prin cotloanele internetului am dat, întâmplător, peste un autor italian a cărui carte, Cum vrea Dumnezeu, promitea mult, cel puțin prin prisma titlului. De cele mai multe ori, simțul meu livresc nu mă înșeală în privința trierii lecturilor.

Am dat lovitura! Cum vrea Dumnezeu, cartea scrisă de romanul Niccolò Ammaniti a fost o revelație. A fost o lectură antrenantă, contondentă, sufocantă, care, chiar și după ultima slovă din ultima pagină, a persistat, vie, în memorie.

Nu pot spune că Niccolò Ammaniti manipulează cititorul prin cele mai fine mecanisme stilistice sau prin artificii sentențioase ci, mai degrabă, îl aruncă, pe nepusă masă, într-un vertigo de întâmplări cărora cu greu le faci față.

Străine intransigentului, personajele ieșite de sub penița italianului, nu reușesc (și cred că nici nu s-a dorit acest lucru) să se agațe de sufletul cititorului dar se poate spune că acestea completează, într-un mod cât mai realist, o lume imundă, decadentă.

Cristiano Zena, un băiat de 13 ani, orfan de mamă, coabitează, la periferia societății, alături de tatăl său, Rino – un bărbat vânjos, neînfricat, cu apucături neo-naziste. Traiul lor îmbibat într-o penurie lucie este îndulcit de dragostea și atașamentul ce și le poartă unul celuilalt și care, la urma urmei, rămân singurele sentimente cu adevărat vii care-i ajută să treacă peste mizeria traiului cotidian.

Tabloul brutal al acelei Italii inveterate este completat de Corrado Rumitz – zis Brânzilă și de Danilo Aprea, cei doi – și singurii – prieteni ai lui Rino Zena, cu care a pus la cale o lovitură menită să le amelioreze ba chiar să le schimbe viața – jefuirea unui bancomat.

Din acea noapte fatidică, furtunoasă, în care planul jafului era batut în cuie, totul ia o întorsătură cu totul radicală. Din acel moment aveam impresia că mi se derulează sub ochi un film din regia lui Alejandro Gonzales Innaritu. Un film în care destinele celor 3 protagoniști capătă, imprevizibil și involuntar, făgașe diferite dar care, finalmente, au fir, aproape imperceptibil, care le leagă.

Ammaniti, biciuind în stânga și dreapta, își ia în serios rolul de dumnezeu, dictând, pentru fiecare în parte, într-un crescendo haotic, soarta draconică. Nici cu băiețelul de 13 ani, Cristiano, nu se poartă cu mănuși când vine vorba de sacrificii, angrenându-l, asemeni unui pion indispensabil, în experiențe tăioase, la limită care nu fac altceva decât să-l inițieze pentru acea lume crudă în care trăiește.

Titlu Cum vrea Dumnezeu, sec, fără urmă de interpretare, luat drept o afirmație – că doar lipsesc semnele de punctuație -, te face, după lecturare, să reflectezi intens asupra problematicii divinității și să-și adresezi inevitabilele întrebarări Oare există Dumnezeu?, Oare așa vrea Dumnezeu?

După cum am mai menționat mai sus, parcurgând paginile cărții, aveam mereu impresia că, defapt, urmăresc un film dramatic, apocaliptic și să aflu, după câteva search-uri, că romanul a fost ecranizat în 2008 în regia lui Gabriele Salvatores. Păcat că nu a fost A. G. Innaritu, de sub mâna căruia lua naștere, cu certitudine, o capodoperă.

N-aș vrea să fiu prematur în pronunțare dar tind și vreau să cred că, pentru mine, Cum vrea Dumnezeu, romanul italianului, va reprezenta unul dintre vârfurile de lance literare ale anului 2015

Nota mea *****/5

”Cum vrea Dumnezeu”, Niccolo Ammaniti, Ed. Humanitas Fiction, 2009Niccolo+Ammaniti+2012+International+Book+Fair+SHR-8ZGJM4xl

3 comentarii

Din categoria Recenzii nepretenţioase

Strada dughenelor întunecoase – Patrick Modiano

descărcareÎntrebarea neaoș românească, „oare ce-o fi de capul lui?”, mi-a venit în minte când, în urmă cu vreo două luni, Patrick Modiano își însușea cel mai râvnit premiu literar, Nobelul. Ca mai toți oamenii interesați de cărți&literatură am dat un search pentru ai analiza palmaresul. Supriza a fost faptul că niciun roman de-al sus-numitului nu mi-a căzut pe mână. Ba mai mult, Modiano ăsta nu se regăsea nici în topul preferințelor lumii literare autotohtone.

Întâmplarea face că după câteva zile am fost cadorisit cu – surpriză! – Strada dughenelor întunecoase, care, pare-se, este cel mai prizat roman din portofoliul francezului. L-am devorat cu atenție și curiozitate în câteva ore.

Primul lucru care mi-a venit în gând, după ce-am încheiat socotelile cu cartea, a fost „oare asta e adevărata valoarea artistică a lui Modiano!?” – dar concluziile le voi emite mai jos.

Pentru început aflăm că Guy, personaj care și-a pierdut identitatea și trecutul, are ocazia, după încheierea carierei sale de detectiv, să-și urmărească firul vieții pentru a se redescoperi. Zis și făcut! Odată intriga lansată, aveam să cred că mă voi cufunda într-un roman detectivistic bine închegat, cu încrengături misterioase.

Lumina reflectoarelor rămâne ațintită, până la final, asupra lui Guy, în jurul căruia se țes fel de fel de povești și povestiri (asupra cărora n-am să revin) prin diferitele peregrinări la care se înhamă. Precum un joc puzzle, fiecare fotografie, fiecare indiciu puse cap la cap, sporesc încrederea personajului nostru amnezic, de reconstruire a propriei sale istorii.

Finalul prefer să-l las suspendat pentru a permite fiecărui cititor să-l descopere și să-l interpreteze după bunul plac.

Nu am eu cele mai fine și șlefuite gusturi literare, dar cert este că scriitura lui Modiano nu m-a convins în totalitate că-și merită statutul de nobelizată. Cu siguranță a doua șansă de corectare a părerii o voi acorda acestui autor dar nu în viitorul apropiat.

Nota mea: ***/5

„Strada dughenelor întunecoase”, Patrick Modiano, Ed.Humanitas, 2014

Patrick-Modiano

3 comentarii

Din categoria Recenzii nepretenţioase

Jocul îngerului – Carlos Ruiz Zafon

Opțiunea mea livrescă, de a pune mâna pe Jocul îngerului, a fost una cât se poate de asumată. Având „antecedente” cu Carlos Ruiz Zafon prin prisma romanelor Umbra vântului și Prizonierul cerului, cunoscându-i mâna auctorială, știam că mă voi reîncapsula în acea Barcelonă veche, gotică, plină de mister.

Dacă în Umbra vântului, acțiunea se închega în jurul cititului, în Jocul îngerului scrisul și puterea creației aveau să devină atomul diegezei.

Îl avem pe David Martin, un tânăr jurnalist care, dintr-un entuziasm inconștient, acceptă o propunere din partea unui editor parizian, Andreas Corelli, cât se poate de tenebroasă; aceea de a scrie o carte cum nu s-a mai scris niciodată, o carte a unei noi credințe

Nu-ți cer să inventezi nimic din ce n-a fost deja inventat, într-un fel sau altul. Îți cer pur și simplu să mă ajuți să-i dau de băut celui însetat”

Această intrigă înfierată îl aruncă pe scriitoraș într-o lume nesigură, necunoscută, a cărei reguli nu le poate stăpâni. Aplombul de nestăvilit de la începutul creării operei mistice își pierde din fervență pe parcurs când David Martin devine conștient de jocul periculos la care s-a înhămat.

Aprofundatele și acribioasele documentări pentru cartea promisă duc, inevitabil, și la Cimitirul Cărților Uitate, un loc livresc sacru, cunoscut de foarte puțină lume, în care își duc veacul cărțile condamnate la uitare.

Ceea ce vezi dumneata aici este suma secolelor de cărți pierdute și uitate, cărți care erau condamnate să fie distruse și reduse la tăcere pentru totdeauna, cărți care păstrează memoria și sufletul unor vremuri și minuni de care nimeni nu-și mai amintește”

Așa cum tradiția locului o spune, fiecare vizitator are dreptul de a-și alege, aleatoriu, o carte. Întâmplarea face ca în mâinile lui David să cadă o cartea structurată sub forma unor vechi poeme „în care timpul și spațiul se scurgeau după voia lor”, „Lux Aeterna”, semnată cu inițialele D.M. Pornind pe urmele autorului, încercând să descifreze din misterele cărții, David realizează că, defapt, împărtășește același destin sumbru cu D.M. (Diego Marlasca), și că acesta a acceptat, la rându-i, în urmă cu mulți ani, oferta aceluiași editor, Andreas Corelli, care se dovedește a fi nimeni altul decât diavolul.

Un vast deșert de tensiuni, mistere, răsturnări de situații se devoalează în fața cititorului.

Fără a mai sintetiza aici din plăcerea care o oferă lecturarea romanului scris cu o mână auctorială sigură, conchid prin a spune că, deși îmbină surpinzător elemente de thriller, suspans, dragoste, aventură, cartea își păstrează savoarea de la prima până la ultima slovă.

Nota mea *****/5

„Jocul îngerului”, Carlo Ruiz Zafon, Ed. Polirom, 2013

Scrie un comentariu

Din categoria Recenzii nepretenţioase

Dulcele bar – J.R. Moehringer

ImageAm constatat că dacă mă încadrez în şablonul trasat de C.P. în ceea ce priveşte literatura, nu am cum să dau greş. În urmă cu câteva luni, Negru şi roşu, cartea lui Ioan T. Morar reprezenta, tot la recomandarea lui Costi, o surpriză nesperat de plăcută, fapt ce m-a determinat să merg, cu încredere, pe mâna lui. La fel s-a întâmplat şi cu ultima carte cu care am încheiat de curând socotelile, Dulcele bar a lui J.R. Moehringer. Titlul, încadrarea cărţii în categoria memoriilor dar mai ales întinderea mastodontică (aproape 600 de pagini!) m-au făcut, sincer vorbind, să mă gândesc de două ori până să o iau în mână. După primele 10 – 20 de pagini lecturate aveam să realizez că am dat, din nou, lovitura. Este, poate, una dintre cele mai mari surprize livreşti din ultimii ani.

Let’s get to the business! Aşa cum era de aşteptat, acţiunea orbitează în jurul unui bar din Manhasset numit iniţial Dickens, ulterior Publicans, prin prisma căruia sunt zugrăvite copilăria, adolescenţa iar apoi maturitatea autorului J.R. Moehringer.

Deşi un vast deşert de probleme, frustrări şi neajunsuri s-a aşternut în faţa tânărului J.R., viaţa sa capătă un nou sens, o gură de aer proaspăt, când păşeşte pentru prima oară pragul barului.

„Uneori barul mi se părea cel mai bun loc din lume, în alte seri mi se părea lumea însăși.”

Din dorinţa de a-şi echilibra sinele, dar şi pentru a-şi subtitui acuta lipsă a tatălui, barul devine o importantă sursă de modele şi eroi. Odată familiarizat cu localul, indiferent unde destinul îi călăuzea paşii, revenea mereu în acelaşi loc mistic, cathartic unde-şi găsea resemnarea.

Nu pot trece cu vederea piedestalul pe care-l construieşte din cuvinte pentru mama sa, care, fără doar şi poate, reprezintă pilonul de susţinere din viaţa sa zbuciumată. Cu un trai vecin penuriei, mama sa reuşea să-şi menţină coloana vertebrală a moralităţii intactă, fiindu-i mereu îngerul păzitor.

Până şi iubirile şi aventurile sale amoroase capătă un iz de ficţiune deşi (atenţie!) carte este un memoriu, o autobiografie. M-am distrat copios pe seama primei sale relații amoroase în care, ajunși în fața faptului împlinit, constată că nu au prezervative iar pentru a nu rata ocazia, conduce ore întregi în noapte pentru a-și duce la bun sfârșit pornirea hormonală, asta în timp ce Lana (prima sa parteneră) a rămas, pe jumătate dezbrăcată, în vârful unui munte.

Pentru a nu altera câtuși de puțin aura calofilică a cărții și pentru a nu vă mai divulga din aventurile tânărului J.R., vă las, pe cei dornici, pe mâinile talentate ale lui Moehringer.

 O altă recenzie, mai pretențioasă, o găsiți aici.

 Image

 J.R. Moehringer, „Dulcele bar”, Editura Publica, 2013

Scrie un comentariu

Din categoria Recenzii nepretenţioase

“Biblioteca bloggerului român“

Am dat curs unei inițiative salutare propusă de un blogger de calibru din blogosfera autohtonă, Chinezu’, prin intermediul căreia să ne împărtășim un top 10 al cărților lecturate anul trecut.

Este o invitație deschisă tuturor bloggerilor fapt ce mi-a alimentat și mie îndrăzneala de a contribui c-un top livresc personal.

Toate cărțile vor fi centralizate urmând ca la finele lunii ianuarie să se genereze un clasament final.

Toți pașii de validare a participării îi găsiți aici

Anul 2013 a fost pentru mine, din punct de vedere livresc, punându-l în cumpănă cu anul 2012, unul fructuos – zic eu – reușind să închei socotelile cu 35 de cărți.

Cu acestea fiind zise, top ten-ul meu arată cam așa:

  1. Despre eroi și morminte – Ernesto Sabato

  2. Crimă și pedeapsă – F.M. Dostoievski

  3. 1Q84 – Haruki Murakami (3 vol.)

  4. Nostalgia – Mircea Cărtărescu

  5. Tunelul – Ernesto Sabato

  6. Eseu despre orbire – Jose Saramago

  7. Negru și roșu – Ioan T. Morar

  8. Jacob se hotărăște să iubească – Cătălin Dorian Floresc

  9. Cronica păsării-arc – Haruki Murakami

  10. Marea casă – Nicole Krauss

5 comentarii

Din categoria Recenzii nepretenţioase

Negru și roșu – Ioan T. Morar

ImageDin nou, o concepție greșit percepută și o atitudine strâmb luată mi-au fost eradicate de un simplu sfat, ba chiar recomandare a unui amic, C.P. . Ioan T Morar a fost până deunăzi, în concepția mea, doar un simplu om de televiziune, cu glumițe de calitate îndoielnică vărsate pentru un public larg. Ba mai mult, în urmă cu câteva luni, mi-a trecut prin mână și o carte de-a sa, Lindenfeld, (Polirom, 2005) căreia nu i-am acordat deloc credit, trântind-o într-un colț prăfos al bibliotecii mele personale. Ei bine, toate aceste bariere subliminal impuse, care inițial păreau a fi imuabile, mi-au fost înlăturate de mesajul convingător din cronica lui C.P. despre cartea care tocmai a cunoscut lumina tiparului, Negru și roșu, semnată de Ioan T. Morar.
Îmbrăcând haina interpidității dar și a scepticismului, am intrat în tabloul, neașteptat de bine realizat, al unei bucăți din istoria controversată a României. Cu cele mai fine și accesibile instrumente, fără a epata, ne este creionat destinul unui tânăr țigan, Georgian Nicolau (Jorjan, după numele de țigan), al cărui singur și înfierat scop este acela de a se dezrădăcina din cloaca șatrei, aspirând la statutul de român.
Singura pârghie solidă prin care își lăsă în spate trecutul maculat și pășește, cu dreptul, în viața nouă, este cariera militară, pe care o îmbrățișează, încă de pe băncile școlii, cu pietate și stoicism. Caracterul său intransigent, calibrat doar pe lectură, disciplină și educație, îi întărește statutul de elev strălucit, apreciat, cu un viitor cu mari perspective. „Țigănia a pierdut un om fără un viitor sigur acolo, iar țara, să vorbesc cu cuvinte mari, țara a câștigat un militar exemplar.”
Odată lăsată în urmă exuvia țigănească, un zbucium interior reverbera într-un crescendo haotic, forțându-l pe proaspătul ofițer, pe fondul celui de-al doilea Război Mondial, să ia atitudini dintre cele mai radicale pentru a-și tempera, pe cât posibil, neliniștirile. „Țesătura vieții mele de până acum s-a slăbit, s-a rărit. E ca o pânză uzată prin care, dacă o pui în fața unei lumini puternice, vezi de partea cealaltă. Nu va mai fi niciodată la fel.”
De sub comanda directă a mareșalului Ion Antonescu, pe care, de altfel, îl idolatriza și-l considera un tată ideologic, Georgian este aruncat într-o politică abjectă și inumană de purificare a țării de evrei și țigani. Cu îndârjirea-i caracteristică, își duce la îndeplinire cele mai macabre misiuni, asta până când mama sa, țigancă fiind, este deportată în Transnistria. Punând în balanță servilismul său habotnic față de sistemul antonescian sau salvarea mamei sale din ghearele pierzaniei, Georgian conduce romanul spre un drum surpinzător și imprevizibil.
Un punct forte, de menționat, în dezvoltarea personajului principal, este reprezentat de Ștefan Velescu, fost coleg de școală, devenit ulterior avocat, singurul deținător al secretului privind originea lui Georgian, care, în cele mai multe cazuri se opunea cu vehemență politicilor neortodoxe practicate de sistemul antonescian. Ștefan, punctul de legătură dintre Georgian românul și Georgian țiganul, devine complicele și martorul cheie, în același timp, al eroului la îndeplinirea actului său suprem.

Conchizând, lăsând la o parte multe alte aspecte ce meritau a fi menționate, sunt mai mult decât mulțumit de scriitura lui Ioan T. Morar și sunt convins că voi reveni la cartea sa, pe nedrept neglijată, Lindenfeld.

Ioan T. Morar, „Negru şi Roşu”, Editura Polirom, 2013Image

4 comentarii

Din categoria Recenzii nepretenţioase

Tunelul – Ernesto Sábato

ImageÎmpiedicat de editurile din acele vremuri dar, totuși, împins de la spate de Sartre, Camus și Mann, Ernesto Sábato, în 1948, „dădea naștere” primului său roman, Tunelul. Deși lansarea nu s-a încadrat într-un registru elogios și nici extatic, treptat, Tunelul l-a ridicat pe al său autor pe piedestalul literaturii latino-americane dar nu numai, fiind considerat un „clasic existențialist”.
Cunoscut și recunoscut pentru viața îmbibată în frustrări, furii și neliniști, Ernesto Sábato, își dezlănțuie demonii lăuntrici asupra primului său roman, încărcându-l – surprinzător, în doar 192 de pagini – cu trăiri și sentimente paroxistice.
Până și debutul romanului a fost surprinzător pentru mine, asta pentru că, încă din primele rânduri, ne este servită, cu luciditate, intriga: „E de ajuns să vă spun că sunt Juan Pablo Castel, pictorul care a ucis-o pe Maria Iribarne”.
Odată lansată prematur intriga, parcă subconștientul meu se revolta, ba chiar refuza să mai creadă în calitatea literară a romanului. Totuși, am stăruit cu răbdare și curiozitate, iar în fața mea s-a deschis jurnalul lui Juan Pablo Castel, un pictor taciturn, inadaptat, incapabil de comunicare, al cărui singur mijloc de eliberare rămâne pictura. „Cred uneori că nimic nu are sens. Ne naștem în mijlocul durerilor pe o planetă minusculă, care fuge în neant de milioane de ani, creștem, luptăm, ne îmbolnăvim, suferim, îi facem și pe alții să sufere, strigăm, murim, mor și vin alții pe lume pentru a reîncepe comedia fără rost”.
O rază de speranță înmugurește în sufletul pictorului, când, în timpul unui vernisaj – lăsând la o parte aprecierile superficiale ale criticilor, o singură admiratoare, recte María Iribarne, reușește, prin privirile insistente, să devină singura persoană capabilă să descifreze elementele cheie dar și definitorii din pictura artistului. Mai exact, o fereastră dosită în colțul picturii, simbol al însingurării, este imboldul lui Juan Pablo de a porni o adevărată avalanșă de obsesii asupra Mariei. După împotrivirile vehemente de la început, între cei doi se înfiripă, involuntar, iubirea, dar care, din perspectiva artistului, este umbrită de acide gelozii și stări de dependență.
Faptul că Maria, devenită „cordonul ombilical” dintre pictor și lume, îi aduce la cunoștință că e căsătorită, îi alimentează și mai mult obsesiile care ajung până la prăpastia sinuciderii. „De ce să mai sufăr? Sinuciderea te cucerește prin ușurința distrugerii: într-o secundă, tot universul acesta absurd se prăbușește ca un uriaș simulacru”.

Cu mintea încețoșată de ură și gelozie, alimentată de infidelitatea persoanei iubite, Juan Pablo Castel, cu gesturi maniacale, recurge la un ultim gest eliberator: uciderea, respectiv „surparea tunelului paralel” al iubirii sale. „în orice caz, există un singur tunel, întunecos și singuratic: al meu…”

Conchizând, Ernesto Sabato, a reușit să îmi tatueze atât pe retină cât și în memorie poate cele mai obscure și intense trăiri, iar prin acest prim roman al său, a urcat cu „fruntea sus” pe un loc de cinste în clasamentul meu livresc. Este imperios să citesc, în viitorul cel mai apropriat, și celelalte două romane ale scriitorului, „Despre eroi și morminte” (1961) și „Abaddón, exterminatorul” (1974).

Image

 Ernesto Sábato, „Tunelul”, Editura Humanitas Fiction, 2012

2 comentarii

Din categoria Recenzii nepretenţioase

Un bărbat intră în cameră – Nicole Krauss

Image

Nicole Krauss pășește cu dreptul pe tărâmul literar cu „Un bărbat intră în cameră”, carte care, în 2003, a fost răsfățată cu distincția ‘Cartea anului’ de către ziarul L.A. Times. Personal am avut mari așteptări de la acest prim roman al său, asta pentru că în urmă cu câteva luni am citit, cu voracitate, romanul „Marea casă”, care m-a impresionat foarte mult atât prin stilul abordat cât și prin intrigă.
Titul cărții, sincer vorbind, este de departe a fi unul foarte sugestiv și intrigant, canalizându-mi presupunerile spre cu totul alte tărâmuri literare.
Odată intrat pe făgașul cărții, constat, cu uimire, că autoarea realizează, pe fondul unui schelet modern, un amplu eseu despre identitate, despre pierderea și căutarea acesteia.
Mai exact, de sub penița autoarei ia naștere Samson Green, un renumit profesor al Universității din Columbia, care „naufragiază” inconștient în deșertul Nevada. Soția, Anna, îl găsește după multe ceasuri, la spital, ieșit din operație, după ce medicii i-au extirpat o tumoare cerebrală care-i apăsa lobul temporal. Finalizată cu succes, operația constituie un punct de cotitură din viața profesorului, asta pentru că odată eliminată „cireașa”, memoria acestuia refuză să mai înmagazineze amintiri, cu excepția primilor 12 ani din viață.
„Să te duci să te culci în libertatea copilăriei și să te trezești douăzeci și patru de ani mai târziu într-o viață în care nu ai nimic în comun, înconjurat de oameni care se așteaptă să fii cineva care știi că n-ai fost niciodată”
Trăind într-o „bulă de aer”, înstrăinat de tot ceea ce îl înconjoară, cu identitatea pierdută și cu frustrările aferente amneziei, diagnosticul lui Samson Green intră în atenția unui renumit cercetător, Ray, care-l supune unui inovator experiment prin inserarea unor amintiri aparținând altor persoane.
„Crea o imensă bibliotecă de amintiri umane […] învăța cum să scrie acele amintiri întru-un singur loc unde le era asigurată supreviețuirea: în mințile altor oameni”.
Din acel moment el devine un cobai, un input iar rezultatul experimentului îi generează doar frustrări și stări de profundă singurătate. Pornit pe un drum al reconstruirii trecutului, Samson Green nu dobândește altceva decât amintiri împovărătoare cu fundament apocrif.
Nu pot să nu aduc în atenție și trimiterile autoarei către pildele biblice, comparându-și personajul principal cu Samson, uriașul biblic. Printr-o simplă paralelă, asemănările dintre uriașul Samson și eroul romanului, sunt mai mult decât evidente, astfel tăierea părului este transpusă prin extirparea tumorii.
Pe fondul unei intrigi captivante, Nicole Krauss, prin același stil modern, lipsit de artificii lingvistice, a reușit să mă țină prizonier în lumea ei, acribic creionată.

Nota mea: ****/5

„Un bărbat intră în cameră”, Nicole Krauss, Ed. Humanitas, 2011

Image

Scrie un comentariu

Din categoria Recenzii nepretenţioase