Tunelul – Ernesto Sábato

ImageÎmpiedicat de editurile din acele vremuri dar, totuși, împins de la spate de Sartre, Camus și Mann, Ernesto Sábato, în 1948, „dădea naștere” primului său roman, Tunelul. Deși lansarea nu s-a încadrat într-un registru elogios și nici extatic, treptat, Tunelul l-a ridicat pe al său autor pe piedestalul literaturii latino-americane dar nu numai, fiind considerat un „clasic existențialist”.
Cunoscut și recunoscut pentru viața îmbibată în frustrări, furii și neliniști, Ernesto Sábato, își dezlănțuie demonii lăuntrici asupra primului său roman, încărcându-l – surprinzător, în doar 192 de pagini – cu trăiri și sentimente paroxistice.
Până și debutul romanului a fost surprinzător pentru mine, asta pentru că, încă din primele rânduri, ne este servită, cu luciditate, intriga: „E de ajuns să vă spun că sunt Juan Pablo Castel, pictorul care a ucis-o pe Maria Iribarne”.
Odată lansată prematur intriga, parcă subconștientul meu se revolta, ba chiar refuza să mai creadă în calitatea literară a romanului. Totuși, am stăruit cu răbdare și curiozitate, iar în fața mea s-a deschis jurnalul lui Juan Pablo Castel, un pictor taciturn, inadaptat, incapabil de comunicare, al cărui singur mijloc de eliberare rămâne pictura. „Cred uneori că nimic nu are sens. Ne naștem în mijlocul durerilor pe o planetă minusculă, care fuge în neant de milioane de ani, creștem, luptăm, ne îmbolnăvim, suferim, îi facem și pe alții să sufere, strigăm, murim, mor și vin alții pe lume pentru a reîncepe comedia fără rost”.
O rază de speranță înmugurește în sufletul pictorului, când, în timpul unui vernisaj – lăsând la o parte aprecierile superficiale ale criticilor, o singură admiratoare, recte María Iribarne, reușește, prin privirile insistente, să devină singura persoană capabilă să descifreze elementele cheie dar și definitorii din pictura artistului. Mai exact, o fereastră dosită în colțul picturii, simbol al însingurării, este imboldul lui Juan Pablo de a porni o adevărată avalanșă de obsesii asupra Mariei. După împotrivirile vehemente de la început, între cei doi se înfiripă, involuntar, iubirea, dar care, din perspectiva artistului, este umbrită de acide gelozii și stări de dependență.
Faptul că Maria, devenită „cordonul ombilical” dintre pictor și lume, îi aduce la cunoștință că e căsătorită, îi alimentează și mai mult obsesiile care ajung până la prăpastia sinuciderii. „De ce să mai sufăr? Sinuciderea te cucerește prin ușurința distrugerii: într-o secundă, tot universul acesta absurd se prăbușește ca un uriaș simulacru”.

Cu mintea încețoșată de ură și gelozie, alimentată de infidelitatea persoanei iubite, Juan Pablo Castel, cu gesturi maniacale, recurge la un ultim gest eliberator: uciderea, respectiv „surparea tunelului paralel” al iubirii sale. „în orice caz, există un singur tunel, întunecos și singuratic: al meu…”

Conchizând, Ernesto Sabato, a reușit să îmi tatueze atât pe retină cât și în memorie poate cele mai obscure și intense trăiri, iar prin acest prim roman al său, a urcat cu „fruntea sus” pe un loc de cinste în clasamentul meu livresc. Este imperios să citesc, în viitorul cel mai apropriat, și celelalte două romane ale scriitorului, „Despre eroi și morminte” (1961) și „Abaddón, exterminatorul” (1974).

Image

 Ernesto Sábato, „Tunelul”, Editura Humanitas Fiction, 2012

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Recenzii nepretenţioase

2 răspunsuri la „Tunelul – Ernesto Sábato

  1. artizanattransilvan

    Reblogged this on artizanattransilvan.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s