Toate bufniţele – Florian Filip

Image

Prin peregrinările mele virtuale de acum câteva luni dădeam întâmplător de un interviu cu Florian Filip, un scriitor român pe val, care are în spate o carieră literară meritoasă, cu romane premiate şi apreciate, atât pe plan naţional cât şi pe plan internaţional. Aflam printre altele, faptul că, fără prea multe mustrări de conştiinţă, a renunţaţ la cariera sa de jurnalist afirmând că „mai ales dacă lucrezi pe domeniul politic, pur și simplu ți se năclăiește mintea”, ulterior canalizându-şi harul doar spre literatură – şi bine a făcut!

Probabil, dintr-un impuls inconştiento-pueril, dar şi din cauza promovării agresive a editurii, am pus mâna pe ultimul său roman proaspăt lansat pe piaţă, Toate bufniţele. Evident, faptul că nu i-am consumat, oarecum, cronologic romanele, aflând din multe surse că celelalte sunt superioare celui de faţă, este o greşeală ce mi-o asum.

Asta nu înseamnă că Toate bufniţele nu este un roman meritoriu, citibil şi recitibil doar pentru stilul abordat de autor, care are un dar aparte de a îmblânzi şi de a aşterne cuvintele pe hârtie, cuvinte care sunt împovărate cu multă înţelepciune şi pricepere.

Citind cartea din scoarţă în scoarţă am avut impresia că fragmente întregi din opera sa, erau, parcă, rupte din copilaria mea.

Două vieţi, a două persoane, Luci şi Emil, îşi au la un moment dat un punct de întâlnire. Fericita întrevedere reprezintă pentru cei doi atât salvarea si confesarea. Prin prisma relaţiei de prietenie, aparent bizară ba chiar controversată, Emil, fost inginer constructor, ajuns la pensie, îşi deschide viaţa în faţa tânarului Luci prin jurnalele scrise de-a lungul vieţii. Autorul presară aici nişte episoade tumultuoase şi exagerat de dramatice prin care, Emil, confesându-le, nu face altceva decât să-şi îmbălsămeze trecutul. Reversul medaliei vine din partea lui Luci, care, convieţuind prin preajma sexagenarului, reuşeşte să se autocunoască şi să se pregătească pentru viaţa ce o are înainte.

Precum şi în ultimele 2 sau 3 romane pe care le-am citit, comunismul îşi face şi de această dată simţită prezenţa iar unele scene abominabile prezentate în roman nu fac altceva decât să-mi sporească aversiunea şi ura faţă de acest sistem.

Mesajul transmis este departe de a fi profund şi parcă incomplet, povestea şi scenele sunt la nivelul banalului, în schimb, ceea ce primează, este, după cum am mai spus, stilul.

“…cobor în văile din jur, mă afund în pădure, în desişuri şi le întreb pe păsările care ştiu. Ori  nu-mi răspund, ori mă duc cu zăhărelul, ori mă liniştesc cu chiote lungi, care nu anunţă nimic rău.”

“La capătul puterilor, când tăcea, bunicul o mângâia pe păr, îi șoptea ceva la ureche și încerca s-o îmblânzească. Nu reușea însă imediat, pentru că ea, ca zodie și ca fire, era leoaică, iar el nu era dresor.”

„Emil se ferea să-mi dea lecţii, să-mi vîre ceva pe gît fie şi cu linguriţa sau pipeta, se prefăcea de minune că nu-i pasă de părerile mele, urmărea probabil cum înot prin apele limpezi, arunca undiţa şi îmi trecea momeala pe la nas, ca să mă arunc de unul singur şi să muşc.“

Florian Filip, „Toate bufniţele”, Ed. Polirom, 2012

Image

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Recenzii nepretenţioase

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s